Simt nevoia să alerg fără țintă, să mă arunc în gol. Orice doar să mă pierd undeva, să mă înghită întunericul. Să nu mai fiu eu. Să plâng mai puțin. Mai rar, cu mai puțină dorință de a mă topi cu lacrimile mele cu tot.

Nu știi ce ai, dar au trecut deja trei ani de când nu mai trece. Ești bine apoi nu mai ești. Îți pierzi interesul pentru tot, nu poți dormi, uiți să mănânci. Te enervează toată lumea, tipi si apoi plângi.

Da, nimic nu e cum ai vrea să fie, dar cică trebuie să ai răbdare. Tu te prefaci că vreodată a fost așa cum ai fi vrut să fie și acum doar trebuie să muncești să fie din nou. Dar în realitate știi că nu o să fii fericită orice ți s-ar întâmpla. Mereu o să te întorci la nopțile albe, la goliciunea de aici.

Nu poți iubi. Incerci să te atașezi, dar de fapt te agăți de oricine te-ar putea scoate din asta. Și mai rău faci. Ești respinsă și te alegi cu un motiv în plus să vrei un sfârșit.

Nu știi cui să ceri ajutorul, oamenii nu înțeleg. Îi plictisești, nimeni nu te ascultă cum spui că nu ești bine. Și îi înțelegi. Pe ei da, pe tine nu… pe tine doar te doare.

Și cât să mai doară?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s